Cu tot dormitul meu pe canapea, m-am trezit la șase dimineţa cu un zâmbet pe buze. Zâmbetul l-am continuat citind câteva rânduri dintr-o carte, apoi l-am continuat luând micul dejun in fuga de dimineațâ spre grădiniță.
Ca la un semnal muzical de trompete și ritm cadențat de tobe, masa neagră a pietonilor traversează bulevardul.
Stăm şi privim...
Rapidă, buburuza asta neagră, pătată de rozul și moveul rucsacilor și hăinuțelor made in china a copiilor de grădiniță, se adună, se contopește și se destramă rapid.
Ce generații!
Adulți aplatizați aparent, îmbrăcați în negru și gri, cu fețe obosite aparent și copii din noua generație, cu zâmbete obosite de trezirea forțată prea devreme, barbeiuri și hellokittyuri, sau puberi-hanne și highscule, modele și emouri, ochelariști și culturiști de toate felurile care aduc totuși ceva nuanțe noi, zărite doar cu lupa, un pic de roșu și câteva nuanțe multicolore din curcubeu, ca fațetele ochiului de libelulă, dar văzute doar atent prin microscop. De la depărtare buburuza tot neagră este și cu buline roz rămăne, ca și conștiința noastră perimată de români nemulțumiți.
Pentru că totul este o aparență.
Aglomerația asta de icre negre are în interior un amalgam de mici dictatori, mici tartori, mici turnători fără scrupule, mici bestii manipulatoare, mici moștenitori ai vremurilor apuse, amestecați amorf cu sfinți, cu postitori, cu cuminți, cu revoltați pe care nimeni nu va putea să-i facă să-şi descleşteze dinții nici măcar cu ranga, pentru că dacă cineva va reuși, va descătuşa un strigăt ca al unei fiare rănite, încolțite, prinsă în lanțurile nerupte ca și legăturile din formulele compușilor chimici.
Mai departe zâmbetul pierdut mi-a revenit din nou și la asta probabil contribuie și produsul relativ perfect al celor de la Guerilla chiar așa incompleți cum sunt ei astăzi fără Dobro, spumă frumoasă și dulce pe cafeaua tare a lui Vântu.
Da, zâmbetul mi-a revenit la ultimul stop, un strop pe care îl beau cu nesaț, din ce văd în dreapta mea într-o mașină, de dincolo de după trupul unui tânăr serios la volan, ... o mânuță odihneşte pe o carte.
O cineva, o fată ghemuită pe scaunul din dreapta, nu pierdea timpul, citea atentă o carte!
Nu un ipad, nu un mac, nu un laptop, nu de pe un gadget incert vorbe net-uite, nu de pe ziare agățate pe umerașele stoarse și vlăguite din intersecții, nu de pe umilii aceștia care spală weceul sufletelor noastre cu hârtie pătată cu scârbă, hrană cangrenoasă și însângerată a poftelor nesatisfăcute, hămesite, primare, manele scrise pe hârtie subțire cu cerneală subțire.
Era o carte!
O CARTE!!!
Ajung la școală, unde zâmbetul îmi piere din nou, ... din lipsa unei mâini de antiderapant, nearuncată lângă intrare, se subția constant, rândul mamelor și copiilor, vânătăi şi fâlfâieli neputincioase prin aer, lăsând, ... mult timp de glume și cafele în cancelarie.
Cercul magic al peisajului din jurul acestei mici pușcării, păzite cu strășnicie de bodyguarzi, este îmbogăţit de băiețașii bine crescuți și fițoși, care plantează peturile și ambalajele într-un ritm diabolic și șmecheresc, în tufele plânse și oropsite, devenite suport de artă autohtonă, huliganică.
Pe jos, năclăită cu noroi, zăpada murdărită de scrum, un mehlem grețos de gunoaie ce plutesc într-o horă barbară...
Esența tristeții mele, ... rămâne totuși blocată pe bucățile de pâine, pe sandwisuri, pe jumătățile de mere, pe bucăţelele de brânză, pe carnea muncită de cei care ar trebui să le fie părinți, pe bucățile înșirate și întoarse în țărână, fără atingere a scopului, fără alchimia finalității creației, fără contopire a folosinței.
Doamne Ajută!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu